ÎNTREBARE: De ce a crescut atât de puţin PIB-ul României?

Florian Mateiţă explică de ce ridicarea la suprafaţă a unei părţi atât de mari din economia subterană contribuie atât de puţin la creşterea produsului intern brut în România printr-o paralelă cu fiscalitatea turismului în Grecia.

Raţionamentul meu va folosi, pentru exemplificare, evoluţia Greciei, ţară apropiată nouă care, după ani de stagnare şi blazare, devine un fioros tigru al balcanilor, cel puţin în domeniul turismului.

În data de 19 iulie 2013, agenţia de ştiri Mediafax anunţa că: „Rata evaziunii fiscale din staţiunile turistice din Grecia este în continuare ridicată, atingând maxime de peste 80% în insulele Rhodos şi Zakynthos, chiar dacă s-a mai redus faţă de anul trecut, când au fost înregistrate şi cote de 100%. (...) Inspectorii au descoperit că firmele din aceste staţiuni au raportat în scopul plăţii de taxe costuri de construcţie mai mici decât cele reale şi tarife de cazare sub cele percepute clienţilor. De asemenea, unele spaţii de cazare au fost declarate drept case rurale de dimensiuni mici, pentru a beneficia de tarife mai reduse la energie, în timp ce unii proprietari nu au declarat deloc activitatea turistică.”

Apoi, în data de 27 decembrie 2013, Hotnews publica recordul personal, în materie de turism, al Greciei: „Numarul turistilor straini care au vizitat Grecia in primele zece luni ale anului a depasit pentru prima oara in istoria tarii 17 milioane de persoane, iar pentru 2014 cresterea este asteptata sa continue. Datele publicate de Banca Greciei arata ca numarul turistilor sositi din strainatate a crescut cu 15,5% in intervalul ianuarie-octombrie, fata de aceeasi perioada a anului precedent, la 17,08 milioane de persoane.”

Aşadar, punând cap-la-cap cele două ştiri, fără să calculăm în mod academic aportul factorilor de producţie la excepţionala creştere economică a grecilor din turism, realizăm că acest indicator se hrăneşte, liniştit şi profund, din seva economiei subterane.

Să presupunem că avem într-o staţiune două hoteluri identice şi ambele sunt declarate de proprietari „case rurale de mici dimensiuni”, fără activitate turistică. Este evident că, din orice evidenţe ale statului grec, activitatea turistică în acea staţiune este zero. Turiştii din acele hoteluri nu figurează niciunde cu contravaloarea nopţilor de cazare şi nici cu alte cumpărături pe care le vor face. Toţi banii pe care îi vor lăsa în Grecia se vor împărţi în două: o parte vor fi destinaţi cumpărăturilor fiscalizate care, din punct de vedere statistic, vor trece în dreptul „bogaţilor” greci: unele mese la restaurant, achiziţii din supermarket, vizite la muzee etc, iar restul va fi redirecţionată către piaţa neagră: alte mese la restaurant, respectiv, achiziţii de bunuri şi servicii nefiscalizate.

Dacă una dintre „casele rurale de mici dimensiuni” va deveni hotel şi va înregistra turiştii care înnoptează în respectiva locaţie, ştirea depre turismul care creşte masiv în acea staţiune va face ocolul întreagii omeniri. Evident, nu s-a construit nimic faţă de perioada anterioară, nu au venit mai mulţi vizitatori şi nici nu au cheltuit mai mult. Însă, pe acelaşi flux de numerar adus în staţiune de turiştii străini, statisticile oficiale vor înregistra succesul în lupta cu recesiunea, iar politicienii se vor repezi să culeagă laurii unei creşteri economice de excepţie.

Din păcate, nu este de bine, ca stat, doar să iei: să nu uităm că populaţia din zona respectivă, va fi afectată, cel puţin pe termen scurt. Puterea ei de cumpărare va scădea cu exact suma care nu-i mai este la dispoziţie, respectiv, cu contravaloarea taxelor plătite statului. Afacerile vor încetini şi, fără măsuri concrete de accelerare a activităţilor economice care ar trebui prevăzute să compenseze pierderea de venit net, oamenii vor fi prinşi în capcana cheltuielilor fixe mari, contractate când nu anticipau impozitarea. Vor fi vulnerabili, apatici, epuizaţi de lupta continuă cu creditorii locali.

Oficialii grecii omit să precizeze că banii din taxe se duc preponderent spre plata împrumuturilor externe şi mai puţin către programe de infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi alte asemenea investiţii ce indică dezvoltarea durabilă a statului. Omit să spună că, de fapt, în lipsa unei strategii de reluare a activităţilor economice, prin simpla fiscalizare forţată, mută povara de pe umerii statului, pe umerii fiecărui cetăţean grec.

Iată ştirile şi declaraţiile din România, culese dintr-un articol evz.ro publicat în 17 martie 2014:

30 septembrie 2010: "Economia subterană a ajuns la dimensiuni care afectează deja securitatea naţională a României".

EUGEN RĂDULESCU, director al Direcţiei Audit din BNR 29 martie 2012: "În anii trecuţi, evaziunea a fost de 35 % din PIB. S-a diminuat spre 27-28%".

GEORGE MAIOR, Director SRI, 12 februarie 2013: ”Evaziunea fiscală din România este mult peste nivelul mediu din UE".

EVAZIUNEA ÎN CIFRE: ● 35% din PIB, în 2010; ● 27-28% din PIB, în 2012; ● 13,81% din PIB, adică peste 81 miliarde de lei, conform raportului Consiliului Fiscal, publicat în septembrie 2013.

Păi, la asemenea „succesuri” în combaterea economiei subterane, de ce a crescut atât de puţin PIB-ul? Este posibil ca ridicarea la suprafaţă a unei părţi atât de mari din economia subterană să contribuie cu atât de puţin la creşterea produsului intern brut? Sau asistăm la o scădere masivă a afacerilor tradiţional fiscalizate, compensate în declinul lor doar de efortul procurorilor de a fiscaliza afacerile tradiţional nefiscalizate?

Mă poate lămuri cineva?

Articol scris de Florian Mateiţă.