PIB-ul şi marile insolvenţe

Florian Mateiţă explică, într-o analiză, care este corelaţia dintre Produsul Intern Brut şi insolvenţa din România în perioada 2012-2013.

Anul 2012 a fost un an ciudat.

A început cu o resuscitare anemică a Pieţei Universităţii, timp în care fermele şi fabrica de lactate Tnuva intrau în faliment. În luna februarie sudul şi estul României a fost paralizate de zăpada celei mai grele ierni şi, fără nici o legătură cu vremea, magazinele Minimax Discount, Mac.ro şi Mic.ro, RHS Computers, Concefa Sibiu intrau în insolvenţă. Luna următoare a demisionat guvernul Boc iar odată cu el s-au prăbuşit SCOP Computers, Piritex, Murfatlar şi Taxi Mondial… A urmat căderea guvernului Ungureanu, apoi Romexpo, tulburătoarea insolvenţă a Hidroelectrica, seceta, suspendarea preşedintelui, canicula, dezastrul din agricultură, Confort Timişoara, Adevărul Holding, încercarea de salvare în direct a Oltchim de către Dan Diaconescu, campania electorală, alegerile parlamentare, FC Rapid SA, Romstrade, alte 17.000 de firme.

Parcă fără legătură cu evenimentele enumerate, INS a anunţat (în luna noiembrie 2012) că, deşi “Produsul Intern Brut a coborât în trimestrul al treilea cu 0,6% comparativ cu perioada similară din 2011 şi cu 0,5% faţă de trimestrul precedent”, la nouă luni creşterea economică este de 0,2%. Adică, în anul 2012 PIB-ul României a fost undeva la acelaşi nivel cu cel din 2011, chiar dacă, în tandem cu reintrarea în recesiune a zonei euro, se observă alunecarea din trimestrul trei (-0,6%) care a continuat (deja este certitudine) în trimestrul patru.

Dacă PIB-ul (produsul intern brut) este expresia valorică a totalității bunurilor și serviciilor finale furnizate de agenții economici care-şi desfășoară activitatea pe teritoriul țării, atunci este interesant să aflăm de ce influenţele negative (noua recesiune a zonei euro, mediul politic instabil, mediul natural potrivnic) care încetinesc activităţile productive şi se reflectă în mod direct în numărul şi amploarea insolvenţelor, nu au reuşit să provoace deteriorări majore produsului intern brut. Cum influenţează acest număr de noi insolvenţe evoluţia în perioada următoare a intensităţii activităţii economice naţionale şi respectiv dacă contribuie semnificativ la deteriorarea fluxurilor de mărfuri, servicii şi bani, elemente vitale ale dispersiei plusvalorii între membrii unei naţiuni. Ne vom apropia de răspunsuri dacă şi numai dacă vom înţelege comportamentul participanţilor la procedură.

Ultimele date oficiale ale Registrului Comerţului ne indica o scădere de 1,7% pentru primele 11 luni ale anului a numărului de insolvenţe deschise în 2012 faţă de cele din 2011 şi, dacă trendul se menţine în luna decembrie, putem afirma că în anul 2012 s-au deschis cu o idee mai puţine proceduri de insolvenţă faţă de anul precedent. Din experienţa anilor trecuţi, procente importante din totalul celor 15.140 de societăţi nu au avut activitate sau au avut activitate nesemnificativă în perioada anterioară iar asociaţii, fiscul şi creditorii le-au golit patrimoniul de active, lasându-le o carcasă goală, exclusiv juridică.

Epave abandonate, firme poligon în procesul de educare a iniţiativei private, robineţi de scurgere sau capcane abil construite şi plasate, entităţile juridice de care vorbim şi-au jucat rolul în trecut, iar radierea lor nu influenţează absolut de loc, în mod direct, indicatorii macro care indică nivelul activităţii economice de astăzi. În mod indirect, dar acest lucru este greu cuantificabil, exemplele celor care s-au deghizat pentru a folosi firma pe post de şperaclu iar apoi au îngropat-o fără consecinţe, viciază aerul în care respiră business-ul onest prin chiar accesibilitatea unei astfel de operaţiuni! Este la mintea cocoşului că existenţa unei afaceri, pe măsură ce riscul de a nu-şi încasa banii creşte, nu mai depinde exclusiv de capacitatea sa organizatorică, de prognoză şi marketing, de productivitatea muncii, ci mai degrabă de investiţiile făcute pentru analiza clienţilor şi recuperarea creanţelor. Poate de aceea sectorul bancar, cel care direcţionează fluxurile monetare necesare dezvoltării, a conceput o listă a domeniilor de activitate cu risc ridicat şi, pentru că statistic sunt cele mai vulnerabile, a condamnat la necreditare IMM-urile. Adică motorul creşterii economice durabile!

Un procent mic ca număr dar devastator ca efecte îl deţine categoria societăţilor comerciale mari care nu mai fac faţă cererilor creditorilor şi cer protecţia tribunalului. Nu trebuie să uităm că urmările deciziilor managementului ultimilor ani crează de ceva timp probleme partenerilor de afaceri iar deschiderea procedurii de insolvenţă, din punctul de vedere al creditorilor, dezvăluie o imagine de ansamblu a dezastrului, simultan cu paralizarea acţiunilor lor individuale. Altfel spus, efectele deschiderii procedurii sunt într-o primă fază strict juridice.

Am dat în presă peste un studiu care prezintă valoarea medie a cifrei de afaceri a firmelor falimentate în 2012 ca fiind cu 34% mai mare decât cea a firmelor din 2011. Deşi nu am găsit informaţiile pe vreo sursă oficială, tind să cred că sunt adevărate. Excluzând marea masă a întreprinderilor pentru care indicatorii cumulaţi cifra de afaceri – datorii sunt aproape identici de la an la an, anul trecut au intrat în insolvenţă firme mai mari şi, poate, mai multe. Datoria totală, conform aceluiaşi studiu, este mai mare cu 50% faţă de cifra de afaceri (care este deja mai mare cu 34%). Adică, în anul 2012 au fost înregistrate insolvenţe pentru datorii mai mari cu 67% faţă de cele ale faliţilor anului 2011. Să fie oare efectul procedurilor deschise în 2011?

Profilul marilor debitori ai anului trecut ne relevă că avem de a face cu societăţi comerciale cu capital majoritar românesc, a căror activitate continuă şi după deschiderea procedurii. Procedurile au fost deschise în majoritatea cazurilor la cererea debitorului, managementul şi administratorii nu sunt vinovaţi de starea de insolvenţă (în sensul art.138), intenţia este de reorganizare, iar prin reorganizare nu pot fi achitate toate creanţele.

Aşa că riscul de neplată generat de marile insolvenţe, în sens invers ordinii de preferinţă stabilit de art.121 şi 123 din Legea 85/2006, impovărează mai greu categoriile din partea inferioară a tabelului, compusă din sute, chiar mii de mici creditori chirografari, comercianţi sau producători de bunuri şi servicii.

La estimarea riscului de neplată contează enorm şi activitatea desfăşurată de practicianul în insolvenţă prin prisma rezultatului obţinut pentru creditori. Acest rezultat este influenţat pe de o parte de dimensiunea şi calitatea “averii debitorului” (creanţe recuperabile, active vandabile, activitate curentă profitabilă) dar şi de profesionalismul practicianului în a transforma “sursele” în bani, la cel mai bun preţ al pieţei, dar cu costuri rezonabile.

Dacă considerăm că averea debitorului are o valoare fixată de piaţă, independentă de voinţa participanţilor la procedură, creditorii vor aprecia efectul muncii unui practician ca fiind gradul de atingere al acelei valori de piaţă.

Însă, o statistică îngrijorătoare furnizată de BPI (Statistici, Evoluţia actelor de procedură (...) 01.01.2012-31.12.2012) ne arată că numărul mediu lunar al Planurilor de distribuţie întocmite de toţi practicienii în insolvenţă a fost de 120, cu menţiunea că nici măcar această cifră nu este relevantă când ştim că o parte semnificativă au apărut ca urmare a tranzacţiilor false (preluările în contul creanţei sau achiziţionarea activelor pe SPV-uri).

Aceste planuri de distribuţie, în număr total de 1.466 la nivel naţional, ne arată imobilismul alarmant în care se află piaţa insolvenţei, lipsa tranzacţiilor reale şi evoluţia crescătoare a soldul creanţelor neîncasate blocate în proceduri de insolvenţă, atât ca număr cât şi ca valoare. Iar victimele, în speţă creditorii chirografari, vor prezenta un risc de neplată în creştere a propriilor lor creanţe şi din fragilă, starea lor va deveni precară.

Creditorii de profesie (instituţii financiare, bugetele statului, marii furnizori de utilităţi etc) nu numai că sunt avantajaţi din punct de vedere legal în faţa simplilor comercianţi dar, cunoscând acest lucru, realizează prognoze naţionale şi îşi schimbă comportamentul faţă de companiile care încă mai rezistă pe piaţă, potrivit raportului Sondajul privind creditarea companiilor nefinanciare şi a populatiei publicat de BNR în noiembrie 2012:

„Aversiunea la risc a băncilor se menţine ridicată, acestea înăsprind termenii creditării în T3/2012, în speţă prin: (i) introducerea de clauze contractuale mai stricte şi (ii) solicitarea unor prime de risc mai ridicate. Într-o proporţie redusă (procent net sub 10 la sută), băncile au apelat şi la diminuarea scadenţei maxime de acordare a creditului. (…)

Percepţia instituţiilor de credit privind riscul care este generat de către companiile nefinanciare în funcţie de sectorul de activitate în care activează s-a înrăutăţit în T3/2012 faţă de trimestrul anterior. În raportarea curentă, băncile au indicat că toate sectoarele de activitate sunt percepute ca având un risc de credit în creştere. Companiile din sectorul energetic şi agricol au înregistrat un avans considerabil al riscului de credit, potrivit băncilor. Riscul de finanţare aferent sectoarelor construcţii şi tranzacţii imobiliare a rămas cel mai ridicat, comparativ cu celelalte sectoare de activitate.

În linie cu tendinţa observată în ultimele trimestre, microîntreprinderile sunt în continuare considerate de majoritatea instituţiilor de credit ca având cel mai ridicat grad de risc (în procent net de peste 55 la sută, Grafic 6). Băncile au apreciat că riscul de credit asociat corporaţiilor s-a menţinut constant în T3/2012 (pentru al patrulea trimestru_consecutiv).”

Cu alte cuvinte, efectul pervers al marilor falimente determină scăderea per ansamblu a încrederii instituţiilor de credit în capacitatea economiei României de a rambursa creditele. Consecinţa imediată este înăsprirea condiţiilor lor de acordare, mai ales pentru IMM-uri, o piaţă care ar putea absorbi o parte din activele deţinute de companiile în insolvenţă. Cercul se închide când, în lipsa finanţării şi a interesului investitorilor externi, activele pentru care debitorii au consumat resurse importante nu produc, nu acoperă creanţe, ci doar se degradează.

Avem astfel un cocktail de factori din care extragem indicii despre cum ar putea influenţa procedurile de insolvenţă din 2012, activitatea economică din anul 2013:

a)     corporaţiile, în special cele cu acţionariat străin, care au acces la finanţare, vor continua să se dezvolte şi să tragă PIB-ul în sus;

b)     în contrapondere, deţinerile capitalului românesc se vor eroda;

c)     plusvaloarea creată de capitalul românesc va fi într-o pondere din ce în ce mai mare dependentă de colaborarea cu corporaţiile străine sau stat;

d)     fără finanţarea tranzacţiilor imobiliare, valoarea imobilelor va continua să scadă;

e)     în lipsa tranzacţiilor relevante, reale, valoarea creanţelor distribuite către creditori nu va fi suficientă pentru a stopa creşterea soldului creanţelor;

f)      antrenate de marile insolvenţe, numărul procedurilor ce urmează a fi deschise va rămâne aproximativ la nivelul celor din 2012.

Aşa cum spuneam, anul 2012 a fost un an ciudat, cu multe tensiuni, incertitudini şi eşecuri.Am ratat până şi Sfârşitul Lumii!

Articol scris de Florian Mateiţă şi publicat pe Wolters Kluwer.

Florian Mateiţă - partener al Rominsolv SPRL şi fondator al Fairsolve.com