Mecanismul insolvenţei şi soluţia tehnologiei

Florian Mateiţă explică mecanismul insolvenţei, comparând economia cu un organism viu.

Imaginaţi-vă un organism viu şi priviţi cum sângele pătrunde prin toate capilarele şi satisface nevoile miliardelor şi miliardelor de celule. Cum celulele sunt organizate impecabil în ţesuturi: muşchi, oase, organe, fiecare cu rolul său dar în interesul ansamblului. Cum necesităţile vitale ale organismului însuşi sunt transferate spre ţesuturi - prestatori de servicii (muşchii, creierul şi oasele) sau fabricanţi de produse (organele, glandele) – şi puse să lucreze împreună, coordonate perfect prin reţeaua informatică numită sistem nervos.

Organismul este sănătos atunci când ţesuturile şi sistemele lui îşi îndeplinesc fiecare funcţia pentru care au fost create, organizate şi interconectate. Nu mai mult, nu mai puţin, pentru că toate sunt în echilibru…

Când organismul se imbolnăveşte, medicii intervin asupra cauzei, identifică ţesutul bolnav şi îi furnizează medicaţia adecvată. Sau, dacă este nevoie, urmează o procedură chirurgicală, invazivă, prin care se elimină malfuncţiunile ce pot genera reacţii adverse în lanţ şi, pentru că există interdependenţă tip aval-amonte, pot afecta alte organe sănătoase. Organismul suferă o perioadă, apoi reintră în viaţa normală!

Tot mecanismul descris mai sus are un motor: necesitatea. Pornind de la necesităţile vitale cum ar fi aerul, apa, hrana, odihna, căldura etc şi ridicându-ne gradual până la nevoile abstracte de cunoaştere şi cultură, oamenii fac eforturi permanente pentru a le satisface. E ştiut că nevoile satisfăcute generează alte nevoi în felul acesta efortul continuă pe două paliere: nevoia de menţinere a gradului de satisfacere a necesităţilor existente la un moment dat şi apoi satisfacerea noilor necesităţi (provocate de înaintarea în vârstă, de creşterea averii, de progresul tehnic etc).

Omul a descoperit că efortul necesar atingerii unor obiective individuale este mai mic dacă este realizat în colectiv, cu o condiţie însă: fiecare membru al colectivului să aibă rolul lui (pe care să-l cunoască şi să-l joace), bineînţeles subordonat obiectivului colectiv!

Întreprinderea este una din formele actuale de organizare prin care indivizii îşi satisfac nevoile personale depunând efort în vederea atingerii unui beneficiu colectiv, fiind astfel o celulă de bază a societăţii, cu o importantă funcţie socială. Funcţia socială a întreprinderii rezidă în faptul că angajează personal şi satisface un anumit număr de nevoi ale angajaţilor săi. Aceste nevoi vizează stabilitatea angajaţilor, nivelul remunerării, promovarea, formarea profesională etc. Întreprinderea este totodată o organizaţie autonomă, o celulă socială a cărei funcţionare depinde de toate grupurile sociale participante la viaţa acesteia (acţionari, manageri, personal de execuţie).

Continuăm raţionamentul şi deducem astfel că scopul final al activităţii economice este acoperirea nevoilor din ce în ce mai diverse şi în continuă expansiune ale consumatorilor: pornesc de la satisfacerea celor mai elementare necesităţi biologice până la cele mai elevate gusturi culturale sau spirituale. Cum nerăbdarea satisfacerii acestor necesităţi este insaţiabilă, mijloacele pentru a le obţine – în principal timpul dedicat muncii în cadrul întreprinderilor - este şi va fi mereu insuficient.

Scoatem astfel în evidenţă permanentul conflict între interesul colectiv (vorbim doar de cel al întreprinderii) care cere angajaţilor să depună efort astfel încât să producă mai mult - şi interesul angajaţilor, individual, care tinde spre a obţine resurse cât mai mari, într-un timp cât mai scurt.

Aşa că oamenii-consumatori, pentru a obţine mai multă resursă disponibilă spre consum vor a) multiplica numărul de ore lucrate (printr-o organizare superioară a muncii şi folosind unelte, utilaje, roboţi, calculatoare) astfel că productivitatea muncii creşte (un angajat va produce mai mult în aceeaşi unitate de timp) şi vor fi plătiţi mai bine, b) vor apela la credite bancare (pentru a cumpăra acum, vor utiliza o parte din resursele lor viitoare) sau c) vor încălca regulile în încercarea de a obţine mai mult, mai repede (nedeclararea unor venituri, neplata sau plata cu întârziere a datoriilor, utilizarea fondurilor, activelor întreprinderilor unde lucrează în interes personal sau semnarea unor contracte în folosul propriu etc).

Aş împărţi oamenii-consumatori în două tabere:

1. Cei puţini, decidenţii, care conduc întreprinderile şi care iau decizii;
2. Cei mulţi, executanţii, care sunt influenţaţi de deciziile (sau de consecinţele deciziilor) celor din prima categorie.

Într-o întreprindere, atunci când o privim din exterior, cei care contează sunt decidenţii: ei reprezintă firma, ei selectează executanţii, ei impun regulamentele interioare şi conduita faţă de clienţi. Din acest punct de vedere, consider că cei ce trebuie analizaţi prin prisma comportamentului sunt decidenţii-consumatori.

La presiunea nevoilor personale permanent în creştere (în volum, complexitate şi urgenţă), atât decidenţii cât şi executanţii vor căuta să obţină mai multă resursă printr-un amestec de acţiuni ce se pot înscrise în oricare din cele trei orientări descrise mai sus.

De cele mai multe ori, pachetul de beneficii al decidentului este legat (într-o măsură mai mare cu cât este mai înalt în ierarhie) de performanţele întreprinderii cuantificate printr-un set de indicatori cantitativi şi calitativi (profit sau diverse rate ale profitului, cote de piaţă, volum de vânzări, structură de producţie etc) astfel că, cel puţin la nivelele superioare de management, interesul personal se suprapune aproape integral pe matricea de interese a întreprinderii, iar deciziile lor vor urmări realizarea obiectivelor imediate.

Obiectivele fixate nerealist, lipsa unui departament de previziune sau erorile acestuia, lipsa resurselor de capital, forţa de muncă slab pregătită sunt doar câteva din posibilele cauze ale derapajelor financiare care pot surveni pe fundaţia deciziilor greşite. De cele mai multe ori, managementul va rămâne perplex faţă de noua direcţie a societăţii pe care o conduce şi va reacţiona prea târziu, prea moale, neesenţial. Dacă resursa de aur a productivităţii muncii nu mai este tangibilă, managementul fără soluţii nu va pleca de la conducere ci va face orice pentru a rămâne în funcţia care-i va furniza resursele de care are nevoie: va încerca cel mai probabil un credit de urgenţă, în condiţii împovărătoare. Imediat după aceea sau în acelaşi timp, întreprinderea va începe să încalce regulile şi să întârzie plata furnizorilor, a ratelor bancare, a obligaţiilor la stat. Salariaţii competenţi vor observa dificultăţile şi, pentru că au ce vinde pe piaţa muncii, vor părăsi compania aflată în derivă. Spirala eşecului se închide atunci şi, fără o intervenţie externă, rămâne o chestiune de timp ca eşecul să fie total.

Cu motoarele gripate, fără coerenţă în stabilirea unei direcţii, cu piloţii certându-se la manşă, întreprinderea, cu botul spre pământ, pierde din ce în ce mai repede nivelul de încredere la care ajunsese şi, în lipsa intervenţiilor externe rapide şi eficiente, ajunge cu siguranţă în faliment.

Ca un organism viu, economia naţională trebuie sa vindece organul bolnav sau să-l extirpe pentru ca pe locul rămas liber să crească altul. Cei care fac astfel de intervenţii sunt practicienii în insolvenţă!

În anul 2012 practicianul în insolvenţă a fost chemat la capul muribundei Hidroelectrica, cel mai mare producător şi furnizor al energiei ce asigură forţa motrice a întregului sistem.

Hidroelectrica reprezintă exemplul cel mai elocvent al folosirii întreprinderii în scopul satisfacerii nevoilor, însă nu mai vorbim acum de satisfacerea unui interes general, al sistemului, ci de interese personale, ghidate de lăcomie şi susţinute de ambiţia indivizilor de înnavuţire cu orice preţ. Intrarea în procedura generală s-a dispus la cererea întreprinderii, aceasta nemaidispunând de lichidăți pentru continuarea unei activități sustenabile. Un asemenea pas al unei întreprinderi atât de importante pentru economia și societatea românească deopotrivă era normal să stârnească numeroasele semne de întrebare ce s-au pus în legătură cu procedura invazivă la care pacienta s-a cerut a fi supusă. Griparea funcţiei sociale a întreprinderii reclama însă ca acest demers să fie promovat.

În acest caz, decidenţii au ales varianta facilă de a obţine mai mult, mai repede, însă cu insurmontabile consecinţe asupra întreprinderii, a cărei viaţă se ofilea încet sub menghina contractelor păguboase, deciziilor nerealiste, resurselor tot mai oneroase. Chiar şi natura s- dovedit a fi potrivnică întreprinderii, prin secetele repetate din ultimii ani, secete ce au redus drastic capacitatea de funcţionare a acesteia. Însă tocmai aici trebuia să intervină managementul, care nu a dispus un plan de cheltuieli şi acţiuni mulat pe noile dificultăţi survenite, rezumându-se în schimb la a iniţia decizii controversate cu scopul atingerii propriilor interese ori chiar de a rămâne într-o stare de pasivitate care în nici un caz un beneficia întreprinderii.

Şi decidenţii de la nivel politic au avut rolul lor în ruinarea întreprinderii prin adoptarea unor acte administrative cel puţin îndoielnice în spiritul legii prin scumpirea fără temei realist al apei uzinate folosite de întreprindere la producerea energiei. Cu alte cuvinte, întreprinderea producătoare de energie era în mod paradoxal lăsată fără energia care îi era esenţială în realizarea obiectivelor sale.

Scopul final al activităţii economice este acoperirea nevoilor consumatorilor, însă notoriile de acum contracte păguboase cu băieţii deştepţi, această specie de consumatori îndeajunşi de abili în a fenta normele legale si morale impuse de piaţă, nu au făcut altceva decât să adâncească această stare bolnăvicioasă perpetuă a întreprinderii, secătuind-o de o imensă cantitate de lichidităţi şi lăsând-o aşadar ca şi pe proverbialul peşte pe uscat, să se zbată între viaţă şi moarte. Oamenii-consumatori din a doua tabără, executanţii, influenţaţi fiind de deciziile decidenţilor, s-au lăsat purtaţi de valul îmbogăţirii pe seama întreprinderii schilodite şi s-au bucurat de un contract colectiv de muncă extrem de avantajos pentru ei dar foarte păgubos pentru întreprindere, un contract care de-alungul anilor nu a ţinut cont de situaţia mai bună sau mai puţin bună a întreprinderii şi au căutat să obţină mai multă resursă disponibilă spre consum, aplicând cea de a treia variantă de care vorbeam anterior, respectiv încălcarea regulilor în încercarea de a obţine mai mult prin privarea intereselor întreprinderii în schimbul realizării intereselor personale, acest lait motiv al întregului context privind Hidroelectrica.

Aşa cum arătam în prima parte a articolului, toţi cei care sunt activi în legătură cu o întreprindere o fac din interes personal. Atunci, este evident că vom explica cauzele insolvenţei atunci când vom reuşi să desfacem şi să înţelegem cronologic ghemul de interese prin care au fost legaţi acţionarii, managerii companiei, principalii furnizori, principalii clienţi, instituţiile financiare, casele de avocatură etc. Există întotdeauna un moment declanşator începând de la care se rupe echilibrul între interesele personale şi cele ale întreprinderii, iar acţiunile şi deciziile ulterioare sunt de multe ori sub forma bulgărelui de zăpadă.

Este momentul să analizăm mai complex societatea ajunsă în insolvenţă şi nu doar punându-i sub lupă latura juridică! Este momentul să înţelegem că practicienii în insolvenţă, în afara plăţii creanţelor, au rolul de decontaminare a economiei naţionale de formaţiunile parazite sau inerte, neadaptate la un anumit moment istoric, care blochează circulaţia capitalurilor şi înfrânează dezvoltarea unei ramuri economice sau a unei regiuni. Au sarcina de a restabili încrederea între partenerii de afaceri, de a-i determina să reia ciclul economic întrerupt şi trebuie să susţină crearea de plusvaloare şi să reintroducă în circuitul economic mijloacele de producţie abandonate în neutilizare.

Active de miliarde de euro se degradează fizic şi moral, fără să producă, în aşteptarea cumpărătorului care să le reaşeze în lanţul trofic industrial. Cumpărătorul însă, nu ştie de existenţa lor…

Lichidatorul are în portofoliu case, hale, terenuri, camioane, stocuri, barje, mobilier de birou şi multe alte active din toate domeniile de activitate pe care trebuie să le vândă, fără buget de marketing, cât mai repede şi la cel mai bun preţ. Astfel că, se limitează la a afişa exclusiv comunicatele legale şi, frecvent din banii lui, publică un anunţ golit de informaţie într-un ziar sau două, după care scrie săptămânal procese verbale în care consemnează că licitaţia a avut loc, dar nu a participat nimeni. Apare apoi “intermediarul iniţiat” care cumpără bunul la un preţ mic (motivat de lipsa cererii) şi îl scoate la vânzare a doua zi, cu preţul pieţei.

Cumpărătorul final, cel care utilizează bunul, nu citeşte în ziare rubrica licitaţii pentru că el caută casă, maşină, teren, utilaj etc. El caută pe internet pentru că vede şi imagini, are de unde să aleagă şi nu trebuie să răsfoiască zilnic un vraf de ziare. Si găseşte ceea ce caută, la preţul pieţei, de la “intermediarul iniţiat” şi nu în mod direct de la executor sau lichidator.

Teoria ne învaţă că, pentru a acoperi nevoia economică de reinserţie a activelor în circuitul de producţie şi consum, este obligatoriu ca piaţa căreia îi sunt destinate să primească sau să aibă permanent acces la informaţii de substanţă, complete privind bunurile ce sunt disponibile spre vânzare, iar accesul şi participarea la licitaţie să fie facilă şi instantanee. Doar aşa se va întări opinia publicului larg cum că bunurile licitate sunt simple bunuri second hand, care pot fi achiziționate la fel de simplu ca oricare alte bunuri din aceeași categorie.

Iar internetul este soluţia! Prin infrastructura oferită, platformele de licitaţii aduc în online cât mai mult din experienţa executărilor silite şi oferă transparenţă totală într-o piaţă în care, uneori, nu se doreşte asta.

În viziunea mea, o piaţă care să permită lichidizarea rapidă a garanţiilor, la preţ previzibil, generează încredere şi stabilitate, iar efectul benefic al reinserţiei rapide în circuitul economic a mijloacelor productive se va reflecta, la nivel macro, în crearea unor fluxuri investiţionale constante şi creştere economică durabilă. Pe de altă parte, efectul benefic al transparenţei şi tehnologiei se va rasfrânge şi asupra participanţilor la procedura în care practicianul în insolvenţă utilizează platforma de licitaţii online: vor asista la o creştere a numărului de tranzacţii şi la o creştere a preţului mediu de vânzare în condiţiile în care efortul logistic scade (fără a fi legat de spaţiul fizic, practicianul poate să ţină şi 100 de licitaţii pe zi). Un alt câştigător este cumpărătorul care va obţine bunuri “curate” din punct de vedere juridic (libere de sarcini) la preţuri sub piaţă.

Pe scurt, win-win-win-win!

Articol scris de Florian Mateiţă şi publicat pe Wolters Kluwer.

Florian Mateiţă - partener al Rominsolv SPRL şi fondator al Fairsolve.com